miercuri, 21 decembrie 2011
Licitatiile de arta
Va invit sa cititi noul meu articol, in nou numar al Revistei Arte si Meserii. Sectiunea Business si Cultura, pagina 90.
duminică, 18 decembrie 2011
Manic Street Preachers - o scurta biografie
(articol aparut in revista El Comandante - nr.3 / decembrie 2011)
Daca pana spre finalul anilor '80 cand te gandeai la Tara Galilor spuneai Tom Jones sau Shirley Bassey, lucrurile s-a schimbat iremediabil atunci cand Manic Street Preachers, sau pe scurt (the) Manics au inceput sa scrie istorie cu dungi pronuntate de dermatograf, mesaj social-politic a la The Clash si mariaj stilistic inedit intre cazonul guerrilleros si fecundul androgin britanic . Proveniti dintr-un fost orasel minier cenusiu si pustiu, cu ape verzi-slinoase-otravite si cu o memorie colectiva inca sangeranda in urma revoltelor miniere dur reprimate de catre guvernul Thatcher in ’85, the Manics au avut intotdeauna microbul revoltei in muzica lor
Cine sunt ei? James Dean Bradfield, baiatul de treaba la chitara/voce, Nicky Wire androginul sensibil la bass, Sean Moore tobosarul taciturn si Richey Edwards poetul instabil la chitara.
Nu intotdeauna luati in serios, ba chiar luati peste picior de catre presa londoneza care ii vedea ca pe niste provinciali frustrati si cu o imagine de cocote socialiste, the Manics au intrat in atentia marelui printr-un eveniment bizar. In 1991, la finalul unui concert de la Norwich, jurnalistul Steve Lamacq (NME) a intrat intr-o disputa cu membrii trupei acuzandu-i de lipsa de autenticitate. Ca replica Edwards, intr-un moment de maxima frustrare, si-a ‘scris’ cu o lama de ras pe antebrat cuvintele ‘4REAL’. Lamacq a ramas socat, Edwards a ratat la milimetru o artera si a avut nevoie de 17 copci. Sase zile mai tarziu trupa semna cu Sony.
Astfel, in februarie ‘92 iese 'Generation Terrorists' despre care tot Edwards spunea “Am vrut sa semnam cu cea mai mare casa de discuri, sa vindem albumul de debut in 20 de milioane de exemplare si apoi sa spargem gasca. Get massive and then just throw it all away". Trupa a vandut 250.000 de exemplare si a avut 6 single-uri printre care 'Motorcycle Emptiness' si 'Motown Junk' . Si nu s-au despartit. In ’93 apare Gold Against the Soul, album care altereaza sound-ul a la Appetite (Guns) cu influente grundge iar versurile incep sa capete nuante de melancolie introspectiva. Intre timp, problemele lui Richey Edwards se agraveaza (scade in greutate, se intetesc episoadele de betie crunta si automutilare, este primit intr-un sanatoriu).
Travaliul disperarii lui Richey este documentat in super-albumul din ‘94 'The Holy Bible', printre primele versuri fiind si urmatoarele: “"I eat and I dress and I wash and I still can say thank you/Puking, shaking, sinking/Can't shout, can't scream, I hurt myself to get pain out". In ciuda faptului ca albumul este aclamat atat de public cat si de critici, inevitabilul era pe cale de a se produce.
Pe 1 februarie ’95, Richey paraseste fara preaviz hotelul Embassy din Londra pentru a nu se mai intoarce niciodata. Actele si portmoneul sunt gasite in apartamentul sau din Cardiff iar peste doua saptamani masina sa este gasita langa Severn Bridge, un loc cunoscut pentru sinucigasi. Desi corpul sau nu a fost gasit iar colegii de trupa ii pastreaza in continuare cota parte din incasari, intr-un final familia sa l-a declarat in 2008 “presumed deceased’.
Lipsiti de ideologul-trupei si principalul textier, the Manics se reinventeaza cu 'Everything Must Go', de pe care avem marele hit ‘A design for life’, o piesa despre furia proletara care isi ineaca lipsa de scop in betie: ‘Libraries gave us power (puterea este in cunoastere n.a.) / Then work came and made us free ( vezi Arbeit macht Frei n.a.)/ ... / We don’t talk about love, we only want to get drunk’. Trupa isi adjudeca in acelasi an de gratie 1996, 2 premii Brit Awards: Best British Band si Best Album.
Succesul mondial pentru Manics vine in 1998 cu albumul ‘This is my truth, tell me yours’. Primul single, devenit si primul no.1 al trupei este ‘If you tolerate this then your children will be next’, o piesa care evoca razboiul civil spaniol si ofera o contrapondere slow-motion dar la fel de puternica ca si mesaj ca si “Spanish Bombs’-ul celor de la The Clash. Albumul a mai inclus si piese precum ‘You stole the sun from my heart’, ‘The Everlasting’ si “Tsunami’.
Anul 2001 ii gaseste pe Manics intr-o tumba mediatica de proportii: devin prima mare trupa vestica de rock care canta in Cuba la Karl Marx Theater si se intalnesc cu Fidel Castro. La putina vreme dupa aceea, urmeaza al saselea album de studio ‘Know your enemy’ care contine single-urile ‘Ocean Spray’, ‘So why so sad’ si ‘Found that soul’. Urmeaza albumul nr.7 ‘Lifeblood’ si apoi mult aclamatul ‘Send away the tigers’ intrat direct pe locul 2 in topul vanzarilor de albume din Marea Britanie. Primul single de pe acesta, ‘Your love alone is not enough’ este in colaborare cu fabuloasa Nina Persson de la The Cardigans – urmeaza single-urile ‘Autumnsong’ si ‘Indian Summer’.
Cel de-al 9-lea album, lansat pe 18 Mai 2009, ‘Journal for plague lovers’ contine versuri scrise de Richey Edwards si a primit referinte pozitive din partea criticilor fara a fi un success comercial rasunator.
Ultimul album al celor de la Manics ‘Postcards from a young man’ este precedat de single-ul ‘(It’s not war) Just the end of love’ lansat pe 16 iulie 2010 – o alegorie a unei finale de turneu de sah din anii ‘70. Albumul contine deasemenea colaborari cu Ian McCullogh, Duff McKagan si John Cale. Anul acesta, la final de octombrie a aparut colectia de single-uri National Treasures, un greatest hits complet al galezilor. ‘This is the day’ este single-ul ce acompaniaza compilatia, o melodie plina de vitalitate in care vocea lui Bradfield isi arata din nou clasa. Citatul de final vine de la Nicky Wire, care atunci cand a fost intrebat de ce trupa lanseaza aceasta compilatie, a raspuns 'Este doar sfaristul unei ere. Nu sfarsitul unei trupe. Vom disparea pentru o bucata buna de timp’.
Daca pana spre finalul anilor '80 cand te gandeai la Tara Galilor spuneai Tom Jones sau Shirley Bassey, lucrurile s-a schimbat iremediabil atunci cand Manic Street Preachers, sau pe scurt (the) Manics au inceput sa scrie istorie cu dungi pronuntate de dermatograf, mesaj social-politic a la The Clash si mariaj stilistic inedit intre cazonul guerrilleros si fecundul androgin britanic . Proveniti dintr-un fost orasel minier cenusiu si pustiu, cu ape verzi-slinoase-otravite si cu o memorie colectiva inca sangeranda in urma revoltelor miniere dur reprimate de catre guvernul Thatcher in ’85, the Manics au avut intotdeauna microbul revoltei in muzica lor
Cine sunt ei? James Dean Bradfield, baiatul de treaba la chitara/voce, Nicky Wire androginul sensibil la bass, Sean Moore tobosarul taciturn si Richey Edwards poetul instabil la chitara.
Nu intotdeauna luati in serios, ba chiar luati peste picior de catre presa londoneza care ii vedea ca pe niste provinciali frustrati si cu o imagine de cocote socialiste, the Manics au intrat in atentia marelui printr-un eveniment bizar. In 1991, la finalul unui concert de la Norwich, jurnalistul Steve Lamacq (NME) a intrat intr-o disputa cu membrii trupei acuzandu-i de lipsa de autenticitate. Ca replica Edwards, intr-un moment de maxima frustrare, si-a ‘scris’ cu o lama de ras pe antebrat cuvintele ‘4REAL’. Lamacq a ramas socat, Edwards a ratat la milimetru o artera si a avut nevoie de 17 copci. Sase zile mai tarziu trupa semna cu Sony.
Astfel, in februarie ‘92 iese 'Generation Terrorists' despre care tot Edwards spunea “Am vrut sa semnam cu cea mai mare casa de discuri, sa vindem albumul de debut in 20 de milioane de exemplare si apoi sa spargem gasca. Get massive and then just throw it all away". Trupa a vandut 250.000 de exemplare si a avut 6 single-uri printre care 'Motorcycle Emptiness' si 'Motown Junk' . Si nu s-au despartit. In ’93 apare Gold Against the Soul, album care altereaza sound-ul a la Appetite (Guns) cu influente grundge iar versurile incep sa capete nuante de melancolie introspectiva. Intre timp, problemele lui Richey Edwards se agraveaza (scade in greutate, se intetesc episoadele de betie crunta si automutilare, este primit intr-un sanatoriu).
Travaliul disperarii lui Richey este documentat in super-albumul din ‘94 'The Holy Bible', printre primele versuri fiind si urmatoarele: “"I eat and I dress and I wash and I still can say thank you/Puking, shaking, sinking/Can't shout, can't scream, I hurt myself to get pain out". In ciuda faptului ca albumul este aclamat atat de public cat si de critici, inevitabilul era pe cale de a se produce.
Pe 1 februarie ’95, Richey paraseste fara preaviz hotelul Embassy din Londra pentru a nu se mai intoarce niciodata. Actele si portmoneul sunt gasite in apartamentul sau din Cardiff iar peste doua saptamani masina sa este gasita langa Severn Bridge, un loc cunoscut pentru sinucigasi. Desi corpul sau nu a fost gasit iar colegii de trupa ii pastreaza in continuare cota parte din incasari, intr-un final familia sa l-a declarat in 2008 “presumed deceased’.
Lipsiti de ideologul-trupei si principalul textier, the Manics se reinventeaza cu 'Everything Must Go', de pe care avem marele hit ‘A design for life’, o piesa despre furia proletara care isi ineaca lipsa de scop in betie: ‘Libraries gave us power (puterea este in cunoastere n.a.) / Then work came and made us free ( vezi Arbeit macht Frei n.a.)/ ... / We don’t talk about love, we only want to get drunk’. Trupa isi adjudeca in acelasi an de gratie 1996, 2 premii Brit Awards: Best British Band si Best Album.
Succesul mondial pentru Manics vine in 1998 cu albumul ‘This is my truth, tell me yours’. Primul single, devenit si primul no.1 al trupei este ‘If you tolerate this then your children will be next’, o piesa care evoca razboiul civil spaniol si ofera o contrapondere slow-motion dar la fel de puternica ca si mesaj ca si “Spanish Bombs’-ul celor de la The Clash. Albumul a mai inclus si piese precum ‘You stole the sun from my heart’, ‘The Everlasting’ si “Tsunami’.
Anul 2001 ii gaseste pe Manics intr-o tumba mediatica de proportii: devin prima mare trupa vestica de rock care canta in Cuba la Karl Marx Theater si se intalnesc cu Fidel Castro. La putina vreme dupa aceea, urmeaza al saselea album de studio ‘Know your enemy’ care contine single-urile ‘Ocean Spray’, ‘So why so sad’ si ‘Found that soul’. Urmeaza albumul nr.7 ‘Lifeblood’ si apoi mult aclamatul ‘Send away the tigers’ intrat direct pe locul 2 in topul vanzarilor de albume din Marea Britanie. Primul single de pe acesta, ‘Your love alone is not enough’ este in colaborare cu fabuloasa Nina Persson de la The Cardigans – urmeaza single-urile ‘Autumnsong’ si ‘Indian Summer’.
Cel de-al 9-lea album, lansat pe 18 Mai 2009, ‘Journal for plague lovers’ contine versuri scrise de Richey Edwards si a primit referinte pozitive din partea criticilor fara a fi un success comercial rasunator.
Ultimul album al celor de la Manics ‘Postcards from a young man’ este precedat de single-ul ‘(It’s not war) Just the end of love’ lansat pe 16 iulie 2010 – o alegorie a unei finale de turneu de sah din anii ‘70. Albumul contine deasemenea colaborari cu Ian McCullogh, Duff McKagan si John Cale. Anul acesta, la final de octombrie a aparut colectia de single-uri National Treasures, un greatest hits complet al galezilor. ‘This is the day’ este single-ul ce acompaniaza compilatia, o melodie plina de vitalitate in care vocea lui Bradfield isi arata din nou clasa. Citatul de final vine de la Nicky Wire, care atunci cand a fost intrebat de ce trupa lanseaza aceasta compilatie, a raspuns 'Este doar sfaristul unei ere. Nu sfarsitul unei trupe. Vom disparea pentru o bucata buna de timp’.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
