Dacă nu ați auzit până acum de gazele de șist pregătiți-vă să uitați de Băile Felix, apa minerala de Buzias, ciorbele de peste savurate prin Vama Veche, Eforie sau Costinești. De ce? pentru că apa de acolo va fi în curând nepotabila, extrem de poluata ba chiar va lua foc. Cum asa? Priviti documentarul GASLAND ca sa vedeti la ei cum a fost. In modul in care deja ne-au obisnuit autoritatile 'constiente si responsabile' din Romania au acordat licenta de exploatare catre Chevron (SUA) care va face extractia gazelor de sist prin metoda fractionarii hidraulice. Sunt vizate judetele: Arad, Bihor, Constanta, Tulcea, Vaslui si Timis...
Si daca auziti din nou 'investii', 'exploatare in conditii de maxima siguranta', 'locuri de munca', 'cele mai moderne tehnologii" atunci cand se vorbeste de acest subiect.. sa nu credeti o iota.
sâmbătă, 11 februarie 2012
Miting anti-ACTA
De ce NU A.C.T.A.?
Citeste aici.
Sau daca esti mult prea grabit, iata ultimul filmulet de la creatorii Robotzi-lor care explica care e baiul cu acest tratat, aici.
Cine sunt responsabilii?
Autoritatile romane si desigur cei de la Putere. Ei au semnat tratatul A.C.T.A. pe ascuns fara vreo dezbatere publica reala. La fel ca si intelegerile dubioase cu RMGC, acordarea licentei pentru exploatarea gazelor de sist catre Chevron (procesul de productie este ultra-controversat datorita poluarii) si probabil in curand OMG-uri pe paine de la Ministrul Agriculturii 'Monsanto"etc.
Ce e de facut?
Daca esti din Bucuresti, te imbraci bine si vii la 16:00 la Piata Universitatii. Daca esti de oriunde altundeva, cauti pe Facebook dupa "Bucurestiul spune NU -ACTA! Invita-ti prietenii!". Exista acolo o lista generoasa cu orase din Romania si nu numai.
Hai sa luptam impreuna pentru internetul nostru liber!
joi, 9 februarie 2012
Corina Vintan, noua pupaza cantatoare a guvernului Ungureanu
Ei bine, o noua veste "imbucuratoare". Corina Vintan, lobby-ista RMGC, devine purtator de cuvant al guvernului Ungureanu. Nu fara scandal, pentru ca are niste standarde inalte ale profesiei de aparat.
In aceasta tragi-comedie orwelliana, ma intreb: Pe cand niste posturi caldute pentru membrii board-ului RMGC? Avem aici specialisti in comunicare, in relatii comunitare, finantisti, juristi, oameni de resurse umane.. tineri, breji, fara inhibitii. Gata sa isi suflece manecile si sa isi bage mainile pana la cot in noroi. Pentru ca atunci cand singura valoare e banul, restul nu conteaza..
In aceasta tragi-comedie orwelliana, ma intreb: Pe cand niste posturi caldute pentru membrii board-ului RMGC? Avem aici specialisti in comunicare, in relatii comunitare, finantisti, juristi, oameni de resurse umane.. tineri, breji, fara inhibitii. Gata sa isi suflece manecile si sa isi bage mainile pana la cot in noroi. Pentru ca atunci cand singura valoare e banul, restul nu conteaza..
luni, 6 februarie 2012
La multi ani Rosia Montana! Cine e azi fumigena?
Acum vreo 2 saptamani, citeam indignat un interviu acordat de Bogdan Naumovici in care acesta, vorbind de miscarea Impreuna 2012 (printre ai carei initiatori este), se erija in revoltat de (singura) ocazie in Piata Universitatii. Nu ma deranja atat deja cunoscutul sau oportunism cat tupeul in a jigni campania Salvati Rosia Montana, numind-o 'o fumigena'. Aceasta campanie are o vechime de peste 10 ani, este mai vie ca oricand si este printre putinele miscari care a militat contra adormirii spiritului civic romanesc. Articolul cu pricina vorbea despre cresterea fulminanta a grupului Impreuna 2012 pe Facebook (aproape 2000 si ceva de sustinatori in cateva zile) si sansele de a produce o miscare alternativa. Uitati-va astazi la copilul de ocazie al lui Naumovici, in conditiile in care Piata Universitatii n-a avut nevoie de fumigene ca dansul, Ludovic Orban, Irinel, Dan Diaconescu, Antena 3, Realitatea TV etc. N-a mai crescut in sustinatori iar discutiile merg spre o duioasa platitudine. Cine e fumigena, acum? Tac-su, ba!
La multi ani Rosia Montana! Azi implinesti 1881 de atestare istorica.
La multi ani Rosia Montana! Azi implinesti 1881 de atestare istorica.
sâmbătă, 7 ianuarie 2012
Red Hot Chili Peppers - o trupa contrapunct
Mai tineti mine Pop-Up Video? Emisiunea aceea care prin '96-'98 devenise show-ul cu cel mai mare rating al VH1? Mie mi-a placut grozav de mult, savuram de fiecare data micile pastile de trivia despre trupe si muzicieni.
Pentru ca vara lui 2012 se anunta, deocamdata, a fi vara Red Hot Chili Peppers in Romania, va ofer un buchet/bucket de Pop-Up info despre Kiedis, Flea si compania.
O parte din aceste informatii le puteti citi si in ultimul numar al revistei El Comandante. Revista o gasiti in cluburile El Grande Comandante, El Primer Comandante, El Dictator si in restaurantele La Historia - cu putin noroc si in parbrizul masinii daca parcati in zona centrului vechi ;) .
S-au numit initial Tony Flow and the Miraculously Majestic Masters of Mayhem insa si-au schimbat numele in Red Hot Chili Peppers si au pus samanta de scandal cantand in primele concerte aproapte goi. Adica imbracati doar intr-un ciorap pe rol de frunza lui Adam.
In cercurile fanilor se spune ca asteriscul rosu din logo ar reprezenta un anumit orificiu uman, in felul in care s-ar prezenta dupa consumul intens de ardei iuti. I se mai spune “Star of Affinity“, “Star of Infinity” si … “Angel’s Asshole“. Oficial, acesta informatie nu a fost niciodata confirmata.
George Clinton (amintiti-va de monstrii sacrii ai funk-ului… ), le-a produs cel de-al doilea album Freaky Styley si este unul dintre prietenii si sustinatorii indelungati ai trupei.
Dupa ce au castigat LA Weekly "Band of the Year Award" in 1986, Kiedis este dat afara din trupa ( pentru prima si singura oara) si realizeaza ca va trebui sa se lase de droguri pentru a continua sa cante. Dupa ‘vacanta’ la reabilitare, scrie versurile la ‘Fight like a Brave’, e primit inapoi in trupa si inregistreaza ‘ The Uplift Mofo Party Plan’.
Dependenda heroina a lui Hille Slovak's se termina previzibil si prost: acesta moare pe 25 iunie 1988. Kiedis, din nou pe heroina, paraseste orasul si refuza sa participle la inmormantare motivand ca situatia e onirica si suprarealista. Jack Irons (baterie) paraseste trupa, spunand ca nu vrea sa mai faca parte dintr-un grup in care prietenii ii mor; ceva mai tarziu se alatura celor de la Pearl Jam.
In 1988 John Frusciante se alatura grupului – despre el Flea spunea “ este un muzician extrem de talentat si cunoscator. El stie tot ceea ce nu stiu eu. Adica nu stiu nimic despre teoria muzicala iar el a studiat-o in exces, e un muzicial foarte disciplinat”. Dupa 20 de ani, incepand din 2008, Flea se apuca de invatat teorie muzicala, compozitie si trompeta la University of Southern California.
In 1992, Anthony Kiedis se imbolnaveste de febra Dengue dupa o excusie in Borneo. Pentru delicii sau convalescente sonore, de ascultat piesa Dengue Fever al lui Mulatu Astatke de pe coloana sonora a filmului “Broken Flowers’.
Primul lor succes commercial mondial, albumul ‘Blood Sugar Sex Magic’ se datoreaza si locatiei in care Rick Rubin, celebrul producator, l-a sugerat trupetilor: fosta resedinta a magicianului Harry Houdini. Kiedis, Flea si Frusciante decid sa ramana in casa pana la finalul inregistrarilor, mai putin Chad Smith (baterie) care, convins de faptul ca locul e bantuit, se inhama la naveta zilnica. Frusciante se amuza spunand "E clar ca locuim impreuna cu fantome, insa sunt foarte prietenoase. Nu simtim decat vibratii positive si foarte multa fericire oriunde am fi in aceasta casa’.
In 1995, dupa ‘demisia’ lui Frusciante (din nou droguri ), Dave Navarro (chitara, ex-Jane’s Addiction) este prezentat publicului la Woodstock '94. Orisicum, Dave a fost putin vizibil deoarece cei 4 s-a imbracat in costume metalice reprezentand niste becuri imense.
Cine are copii sa si-i puna in video-clipuri. De exemplu, in 'Aeroplane' puteti sa o admirati pe Clara, fetita lui Flea, care alaturi de colegele de clasa care canta si sunt imbracate in.. aeroplane.
Cine nu apare in Beavis and Butthead, nu rezista anilor ’90? RHCP preiau piesa ‘Love Rollercoaster’ a celor de la Ohio Players si o reorchestreaza pentru lung-metrajul Beavis and Butthead do America.
Ultimul show al lui Navarro in RHCP si singurul concert din 1997 s-a consumat la Fuji Rock Festival, fiind intrerupt la piesa nr.8 de catre un taifun. Aici un scurt documentar, minutul 5:47 este nepretuit (priceless).
Piesa ‘Scar Tissue’ (Californication) le-a adus primul premiu Grammy pentru cel mai bun cantec rock. Piesa a fost cantata la ceremonie si a inclus un scurt jam session cu Snoop Dogg.
Anul 1999 vine cu alte bizarerii. La inceput, au refuzat sa cante piese de pe ‘One Hot Minute’ atragandu-si supararea unor fani si ostilitatea lui Navarro. La Woodstock 1999, au fost rugati de catre sora vitrega a lui Jimi Hendrix sa cante o piesa a regretatului. Au ales clasicul ‘Fire’ si n-a fost nevoie de nimic suplimentar pentru o razmerita care a distrus mai multe ATM-uri si mai multe tir-uri din vecinatate. In fine, dupa refuzul lui Kiedis de a canta intr-un turneu European alaturi de Mr.Bungle, trupa lui Mike Patton (ex. Faith No More), acesta din urma i-a ironizat copios printr-un concert ‘tribut’. N-au lipsit ridiculizarea miscarilor lor scenice, Patton imitand gestica si vocea lui Kiedis, precum si ‘injectarea’ cu heroina. Probabil ca a durut, Patton este bine pregatit la acest capitol.
Printre piesele RHCP in care nu veti auzi deloc tobe se numara 'Road Trippin' de pe Californication, 'Pea' de pe One Hot Minute si 'If' de pe Stadium Arcadium.
Videoclipul piesei 'Californication' este sub forma unui joc video si e inspirat din: 'Tomb Raider', 'Grand Theft Auto', 'Crazy Taxi', 'SSX', 'Resident Evil' sau 'Donkey Kong'. Chiar si versurile fac referire la elemente de cultura pop precum 'Star Wars', 'Star Trek', 'Celebrity Skin Magazine', Kurt Cobain si ‘Station To Station'-ul lui David Bowie.
In 2002, baietii lanseaza 'By The Way' si primul single ‘Dani California’ devine cel single-ul lor cu cea mai rapida vanzare, debutand pe locul 1 in Modern Rock Chart, locul 6 in Billboard Hot 100 si obtinand numarul 2 in Marea Britanie. Video clipul face o trece in revista a multor stiluri: rockabilly, British Invasion, psychedelia, funk, glam, punk, goth, hair metal, grunge si propriul lor stil, ca o derivata a tuturor celorlalte.
Penultimul album ‘Stadium Arcadium’ trebuia sa fie initial o trilogie de albume lansate la o distanta de 6 luni unul de celalalt. In final din cele 38 de piese inregistrate au pastrat 28 iar pe restul le-au inclus in diverse B side-uri..
Videoclipul single-ului Hump de Bump de pe Stadium Arcadium a fost regizat de actorul de comedie Chris Rock. Ultimul album ‘I’m with you’ a fost lansat in 2011 si pana in prezent au avut pana in prezent 2 single-uri ‘"The Adventures of Rain Dance Maggie’ si ‘Monarchy of Roses’. Pentru lansarea celui de-al treilea single, The Peppers si-au rugat fanii sa voteze iar rezultatul a fost ‘Look Around’ (de vazut la inceputul lui 2012). Singura exceptie este Brazilia unde s-a votat si deja se asculta intens ‘Did I let you know'. E prima situatie in care o trupa de calibrul lor, cere si ia in serios parerea fanilor in privinta viitorului single.
Cabron, see ya at the concierto!
miercuri, 21 decembrie 2011
Licitatiile de arta
Va invit sa cititi noul meu articol, in nou numar al Revistei Arte si Meserii. Sectiunea Business si Cultura, pagina 90.
duminică, 18 decembrie 2011
Manic Street Preachers - o scurta biografie
(articol aparut in revista El Comandante - nr.3 / decembrie 2011)
Daca pana spre finalul anilor '80 cand te gandeai la Tara Galilor spuneai Tom Jones sau Shirley Bassey, lucrurile s-a schimbat iremediabil atunci cand Manic Street Preachers, sau pe scurt (the) Manics au inceput sa scrie istorie cu dungi pronuntate de dermatograf, mesaj social-politic a la The Clash si mariaj stilistic inedit intre cazonul guerrilleros si fecundul androgin britanic . Proveniti dintr-un fost orasel minier cenusiu si pustiu, cu ape verzi-slinoase-otravite si cu o memorie colectiva inca sangeranda in urma revoltelor miniere dur reprimate de catre guvernul Thatcher in ’85, the Manics au avut intotdeauna microbul revoltei in muzica lor
Cine sunt ei? James Dean Bradfield, baiatul de treaba la chitara/voce, Nicky Wire androginul sensibil la bass, Sean Moore tobosarul taciturn si Richey Edwards poetul instabil la chitara.
Nu intotdeauna luati in serios, ba chiar luati peste picior de catre presa londoneza care ii vedea ca pe niste provinciali frustrati si cu o imagine de cocote socialiste, the Manics au intrat in atentia marelui printr-un eveniment bizar. In 1991, la finalul unui concert de la Norwich, jurnalistul Steve Lamacq (NME) a intrat intr-o disputa cu membrii trupei acuzandu-i de lipsa de autenticitate. Ca replica Edwards, intr-un moment de maxima frustrare, si-a ‘scris’ cu o lama de ras pe antebrat cuvintele ‘4REAL’. Lamacq a ramas socat, Edwards a ratat la milimetru o artera si a avut nevoie de 17 copci. Sase zile mai tarziu trupa semna cu Sony.
Astfel, in februarie ‘92 iese 'Generation Terrorists' despre care tot Edwards spunea “Am vrut sa semnam cu cea mai mare casa de discuri, sa vindem albumul de debut in 20 de milioane de exemplare si apoi sa spargem gasca. Get massive and then just throw it all away". Trupa a vandut 250.000 de exemplare si a avut 6 single-uri printre care 'Motorcycle Emptiness' si 'Motown Junk' . Si nu s-au despartit. In ’93 apare Gold Against the Soul, album care altereaza sound-ul a la Appetite (Guns) cu influente grundge iar versurile incep sa capete nuante de melancolie introspectiva. Intre timp, problemele lui Richey Edwards se agraveaza (scade in greutate, se intetesc episoadele de betie crunta si automutilare, este primit intr-un sanatoriu).
Travaliul disperarii lui Richey este documentat in super-albumul din ‘94 'The Holy Bible', printre primele versuri fiind si urmatoarele: “"I eat and I dress and I wash and I still can say thank you/Puking, shaking, sinking/Can't shout, can't scream, I hurt myself to get pain out". In ciuda faptului ca albumul este aclamat atat de public cat si de critici, inevitabilul era pe cale de a se produce.
Pe 1 februarie ’95, Richey paraseste fara preaviz hotelul Embassy din Londra pentru a nu se mai intoarce niciodata. Actele si portmoneul sunt gasite in apartamentul sau din Cardiff iar peste doua saptamani masina sa este gasita langa Severn Bridge, un loc cunoscut pentru sinucigasi. Desi corpul sau nu a fost gasit iar colegii de trupa ii pastreaza in continuare cota parte din incasari, intr-un final familia sa l-a declarat in 2008 “presumed deceased’.
Lipsiti de ideologul-trupei si principalul textier, the Manics se reinventeaza cu 'Everything Must Go', de pe care avem marele hit ‘A design for life’, o piesa despre furia proletara care isi ineaca lipsa de scop in betie: ‘Libraries gave us power (puterea este in cunoastere n.a.) / Then work came and made us free ( vezi Arbeit macht Frei n.a.)/ ... / We don’t talk about love, we only want to get drunk’. Trupa isi adjudeca in acelasi an de gratie 1996, 2 premii Brit Awards: Best British Band si Best Album.
Succesul mondial pentru Manics vine in 1998 cu albumul ‘This is my truth, tell me yours’. Primul single, devenit si primul no.1 al trupei este ‘If you tolerate this then your children will be next’, o piesa care evoca razboiul civil spaniol si ofera o contrapondere slow-motion dar la fel de puternica ca si mesaj ca si “Spanish Bombs’-ul celor de la The Clash. Albumul a mai inclus si piese precum ‘You stole the sun from my heart’, ‘The Everlasting’ si “Tsunami’.
Anul 2001 ii gaseste pe Manics intr-o tumba mediatica de proportii: devin prima mare trupa vestica de rock care canta in Cuba la Karl Marx Theater si se intalnesc cu Fidel Castro. La putina vreme dupa aceea, urmeaza al saselea album de studio ‘Know your enemy’ care contine single-urile ‘Ocean Spray’, ‘So why so sad’ si ‘Found that soul’. Urmeaza albumul nr.7 ‘Lifeblood’ si apoi mult aclamatul ‘Send away the tigers’ intrat direct pe locul 2 in topul vanzarilor de albume din Marea Britanie. Primul single de pe acesta, ‘Your love alone is not enough’ este in colaborare cu fabuloasa Nina Persson de la The Cardigans – urmeaza single-urile ‘Autumnsong’ si ‘Indian Summer’.
Cel de-al 9-lea album, lansat pe 18 Mai 2009, ‘Journal for plague lovers’ contine versuri scrise de Richey Edwards si a primit referinte pozitive din partea criticilor fara a fi un success comercial rasunator.
Ultimul album al celor de la Manics ‘Postcards from a young man’ este precedat de single-ul ‘(It’s not war) Just the end of love’ lansat pe 16 iulie 2010 – o alegorie a unei finale de turneu de sah din anii ‘70. Albumul contine deasemenea colaborari cu Ian McCullogh, Duff McKagan si John Cale. Anul acesta, la final de octombrie a aparut colectia de single-uri National Treasures, un greatest hits complet al galezilor. ‘This is the day’ este single-ul ce acompaniaza compilatia, o melodie plina de vitalitate in care vocea lui Bradfield isi arata din nou clasa. Citatul de final vine de la Nicky Wire, care atunci cand a fost intrebat de ce trupa lanseaza aceasta compilatie, a raspuns 'Este doar sfaristul unei ere. Nu sfarsitul unei trupe. Vom disparea pentru o bucata buna de timp’.
Daca pana spre finalul anilor '80 cand te gandeai la Tara Galilor spuneai Tom Jones sau Shirley Bassey, lucrurile s-a schimbat iremediabil atunci cand Manic Street Preachers, sau pe scurt (the) Manics au inceput sa scrie istorie cu dungi pronuntate de dermatograf, mesaj social-politic a la The Clash si mariaj stilistic inedit intre cazonul guerrilleros si fecundul androgin britanic . Proveniti dintr-un fost orasel minier cenusiu si pustiu, cu ape verzi-slinoase-otravite si cu o memorie colectiva inca sangeranda in urma revoltelor miniere dur reprimate de catre guvernul Thatcher in ’85, the Manics au avut intotdeauna microbul revoltei in muzica lor
Cine sunt ei? James Dean Bradfield, baiatul de treaba la chitara/voce, Nicky Wire androginul sensibil la bass, Sean Moore tobosarul taciturn si Richey Edwards poetul instabil la chitara.
Nu intotdeauna luati in serios, ba chiar luati peste picior de catre presa londoneza care ii vedea ca pe niste provinciali frustrati si cu o imagine de cocote socialiste, the Manics au intrat in atentia marelui printr-un eveniment bizar. In 1991, la finalul unui concert de la Norwich, jurnalistul Steve Lamacq (NME) a intrat intr-o disputa cu membrii trupei acuzandu-i de lipsa de autenticitate. Ca replica Edwards, intr-un moment de maxima frustrare, si-a ‘scris’ cu o lama de ras pe antebrat cuvintele ‘4REAL’. Lamacq a ramas socat, Edwards a ratat la milimetru o artera si a avut nevoie de 17 copci. Sase zile mai tarziu trupa semna cu Sony.
Astfel, in februarie ‘92 iese 'Generation Terrorists' despre care tot Edwards spunea “Am vrut sa semnam cu cea mai mare casa de discuri, sa vindem albumul de debut in 20 de milioane de exemplare si apoi sa spargem gasca. Get massive and then just throw it all away". Trupa a vandut 250.000 de exemplare si a avut 6 single-uri printre care 'Motorcycle Emptiness' si 'Motown Junk' . Si nu s-au despartit. In ’93 apare Gold Against the Soul, album care altereaza sound-ul a la Appetite (Guns) cu influente grundge iar versurile incep sa capete nuante de melancolie introspectiva. Intre timp, problemele lui Richey Edwards se agraveaza (scade in greutate, se intetesc episoadele de betie crunta si automutilare, este primit intr-un sanatoriu).
Travaliul disperarii lui Richey este documentat in super-albumul din ‘94 'The Holy Bible', printre primele versuri fiind si urmatoarele: “"I eat and I dress and I wash and I still can say thank you/Puking, shaking, sinking/Can't shout, can't scream, I hurt myself to get pain out". In ciuda faptului ca albumul este aclamat atat de public cat si de critici, inevitabilul era pe cale de a se produce.
Pe 1 februarie ’95, Richey paraseste fara preaviz hotelul Embassy din Londra pentru a nu se mai intoarce niciodata. Actele si portmoneul sunt gasite in apartamentul sau din Cardiff iar peste doua saptamani masina sa este gasita langa Severn Bridge, un loc cunoscut pentru sinucigasi. Desi corpul sau nu a fost gasit iar colegii de trupa ii pastreaza in continuare cota parte din incasari, intr-un final familia sa l-a declarat in 2008 “presumed deceased’.
Lipsiti de ideologul-trupei si principalul textier, the Manics se reinventeaza cu 'Everything Must Go', de pe care avem marele hit ‘A design for life’, o piesa despre furia proletara care isi ineaca lipsa de scop in betie: ‘Libraries gave us power (puterea este in cunoastere n.a.) / Then work came and made us free ( vezi Arbeit macht Frei n.a.)/ ... / We don’t talk about love, we only want to get drunk’. Trupa isi adjudeca in acelasi an de gratie 1996, 2 premii Brit Awards: Best British Band si Best Album.
Succesul mondial pentru Manics vine in 1998 cu albumul ‘This is my truth, tell me yours’. Primul single, devenit si primul no.1 al trupei este ‘If you tolerate this then your children will be next’, o piesa care evoca razboiul civil spaniol si ofera o contrapondere slow-motion dar la fel de puternica ca si mesaj ca si “Spanish Bombs’-ul celor de la The Clash. Albumul a mai inclus si piese precum ‘You stole the sun from my heart’, ‘The Everlasting’ si “Tsunami’.
Anul 2001 ii gaseste pe Manics intr-o tumba mediatica de proportii: devin prima mare trupa vestica de rock care canta in Cuba la Karl Marx Theater si se intalnesc cu Fidel Castro. La putina vreme dupa aceea, urmeaza al saselea album de studio ‘Know your enemy’ care contine single-urile ‘Ocean Spray’, ‘So why so sad’ si ‘Found that soul’. Urmeaza albumul nr.7 ‘Lifeblood’ si apoi mult aclamatul ‘Send away the tigers’ intrat direct pe locul 2 in topul vanzarilor de albume din Marea Britanie. Primul single de pe acesta, ‘Your love alone is not enough’ este in colaborare cu fabuloasa Nina Persson de la The Cardigans – urmeaza single-urile ‘Autumnsong’ si ‘Indian Summer’.
Cel de-al 9-lea album, lansat pe 18 Mai 2009, ‘Journal for plague lovers’ contine versuri scrise de Richey Edwards si a primit referinte pozitive din partea criticilor fara a fi un success comercial rasunator.
Ultimul album al celor de la Manics ‘Postcards from a young man’ este precedat de single-ul ‘(It’s not war) Just the end of love’ lansat pe 16 iulie 2010 – o alegorie a unei finale de turneu de sah din anii ‘70. Albumul contine deasemenea colaborari cu Ian McCullogh, Duff McKagan si John Cale. Anul acesta, la final de octombrie a aparut colectia de single-uri National Treasures, un greatest hits complet al galezilor. ‘This is the day’ este single-ul ce acompaniaza compilatia, o melodie plina de vitalitate in care vocea lui Bradfield isi arata din nou clasa. Citatul de final vine de la Nicky Wire, care atunci cand a fost intrebat de ce trupa lanseaza aceasta compilatie, a raspuns 'Este doar sfaristul unei ere. Nu sfarsitul unei trupe. Vom disparea pentru o bucata buna de timp’.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Postări
